Cântec despre Nită
În timp ce, sau înainte, sau după... cum vă place!
Să reiau - în timp ce sorbiţi din băutură, ori înainte sau după ce o serviţi, vă spun o poveste, de nu vă grăbiţi:
A fost odată ca niciodată, cu mult timp în urmă, Insomnia. Sau Nită. Sau Ceva: Locul. Şi acum, urmează cântecul:
Cântec despre Nită
„ Nită este o comună, (fără prea mare legătură însă cu comuniunea)... Era o colonie, un loc din imaginarul meu, creat de mine pe o rimă:
Aici ajungem doar –
în Nită,
Ce departe-i conştiinţa neprihă-
Nită!
Deşi de felul meu aş fi un om atât de vesel... şi sunt şi încrezător. Însă trebuie să recunosc că asta în genere nu-mi prea iese nici cu lumea, nici cu actorii ei... nici chiar cu mine însumi... Deşi-mi dau toată silinţa, aşa cum am făcut şi cu treaba asta, cu Nită.
Mai bine zis, ceva din mine se străduia. Iar acest ceva se pare că între timp mi s-a aciuit, nu vrea să mă mai lase, ba dimpotrivă, se regenerează, zi de zi, întru mine. De cele mai multe ori îi zic – atâta timp, cât mă-nsoţeşti, simt că meriţi doar dojeni. Doar ce trece jumătate de oră însă, realizez că pot spune despre tine doar bine – sau nimic.”
Am citat dintr-o operă a lui Dezső Tandori, pentru că acest Loc, Nită, cât şi feeling-ul ataşat lui poate caracteriza cel mai bine Insomnia ca şi Atare. Acesta este şi răspunsul la o întrebare poetico-prozaică: cum ia naştere din redacţia unei reviste de artă fotografică şi dintr-o galerie fotografică o cafenea, sau, dacă preferaţi, un bar iniţiator de tradiţii?...
Ei, dar să continui:
Se făcu că într-o bună zi, trei omuleţi îşi luară lumea-n cap. Porniră aproape concomitent şi se întâlniră toţi trei în acelaşi Loc.
Erau veseli şi de încrezători şi ei, asemenea personajului citatului.
Şezură şi se gândiră, se tot gândiră, până într-un final născociră ce ar putea să le ofere celor care intră în acel Loc.
Nevenindu-le nici o idee mai bună, pur şi simplu – şi generic – numiră oferta Meniu deBucate, căci, filosofară ei, şi spiritul are nevoie de hrană pentru a exista.
Toate acestea se petrecură demult, atât de demult, încât pe vremea aceea nici nu existau astfel de Locuri. Sau dacă existau, le puteai număra pe degetele de la o mână. Atât de puţine erau. Drept urmare, celor trei omuleţi nu le-a fost foarte dificil. Şi, să nu uităm, erau şi veseli şi încrezători. Au alcătuit deci Meniul de Bucate... şi zău că găseai acolo feluri care de care mai alese. Erau delicatese. Artă şi iluzie, literatură şi adunătură, teatru, de suspans şi dans, muzică uşoară şi grea, şamd. Şi intrară oameni mulţi, veniră cei frumoşi, veniră şi cei urâţi, cu chef, fără chef, candizii, stropşiţii, verzii, albaştrii, şi toţii dezvoltară, creară, înfrumuseţară, văzură, vrură, criticară şi slăviră, uneori chiar şterpeliră... dar toţi mâncau din bucate, şi, că le plăcea, că nu, toţi îşi deteră cu părerea. N-a rămas nimeni indiferent la Meniu.
Şi lucrurile continuară-aşa, până ce într-o zi, un străin venit din îndepărtate meleaguri citadine, exclamă: De tot mâncăm, apoi să şi bem! Cei trei omuleţi veseli şi încrezători îl priveau doar, dar ştiau deja din cărţi că cel ce le trece pragul are întotdeauna dreptate. Şi se gândiră că, din moment ce spiritul primeşte hrana, trupului i se cuvine să primească băutura. Aşa se făcu că alături de Meniul de Bucate Eterice apăru şi un Meniu de Băuturi Etilice. Căci, - cugetară cei trei omuleţi, iar şi cei ce intrau găseau la fel -, aşa e bine să fie.
Văzând că toate-s bune şi frumoase, într-o zi, aşa cum este de altfel firesc în orice poveste, cei trei omuleţi veseli, încrezători, gânditori şi inovatori se luară şi se porniră din nou, departe în lume. Iar Locul rămase singur, cu Meniul său de Bucate şi cel de Băuturi cu tot.
Ce să zic, Meniul de Băuturi se descurca bine, creştea parcă singur, îşi tot mărea oferta. Chit că el era cel mai mic, dar de! –nu aşa se întâmplă cu mezinii?!
Meniul de Bucate în schimb, fiind el mai eteric de felul lui, se dete de jale, începând să se cuteze, să se ofilească şi să se motroşească. Desigur, observară asta mulţi din cei ce veneau, drept urmare ieşeau şi rar de mai reveneau.
Dar nu te întrista, dragă cititorule, nu am început să depănăm aici o poveste pentru a ne izbi de un final nefericit. Unde am rămas oare? A, da, cum că cei trei omuleţi călători, mari hoinari, cugetători şi inovatori, însă mai puţin păstrători, într-o zi pur şi simplu obosiră de-atâta umblat. Unul din ei ajunse atât de departe, încât nici nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el.
Ceilalţi doi însă se opriră, se puseră frumos pe o piatră şi priviră-n jur. Iar acolo undeva, în linia orizontului ceţos le apăru Locul. Acel Loc, pe care-l părăsiră. Doamne, ce s-o fi ales de el?! Se luară îngroziţi cu mâinile de cap, şi de tot ce mai apucară în jur.
Dar norocul proverbial nu-i lăsă nici de data asta de izbelişte, căci pe drum se arătară alţi doi omuleţi. Erau un pic diferiţi, dar şi ei încrezători şi zâmbăreţi. Dar voi, omuleţi şezători, de departe călători şi departe cugetători, ce faceţi aici, ce aşteptaţi?, întrebară nou-veniţii şi zâmbiră. Noi am mers doar, ne-am pornit în lume şi am lăsat acasă un mic Loc, acel Loc, care spune multe şi face multe. E acolo, se zăreşte străveziu în depărtare, cu Meniul de Bucate şi cel de Băuturi... Dar cum-necum, nu mai gasim calea de întoarcere- răspunseră oftând cei doi şezând. Tot călătorind şi cugetând, am pierdut drumul pe-undeva. Ce tot vorbiţi acolo? - sunt deja o sumedenie de Locuri! Şi ce tot căutaţi, peste tot e plin deja de Meniuri Eterice, iar de cele Etilice şi Mai Puţin Etilice să nici nu mai vorbim, sunt o puzderie! - replicară drumeţii zâmbitori. Desigur că sunt, cum să nu fie, răspunseră omuleţii şezând, dar Locul acela e al nostru. Acolo este Locul nostru. Şi să vedeţi minune! Cei doi omuleţi-drumeţi luară de mână pe cei doi călători-rătăcitori şi-i conduseră înapoi, la Loc. Iar Locul, Acel Loc, vechi şi bătrâior, îi aştepta deja, cu Meniul de Bucate uşor ferfeniţit şi Meniul de Băuturi supra-dezvoltat.
Şi se făcu mare veselie, dansară cu toţii, patru omuleţi în loc de doi, şi un Meniu de Bucate nou-nouţ.
Dar, vorba vine, nu încalec încă pe şa, ci îţi spun aşa - mai soarbe un pic din băutură, şi de nu crezi cele ce ţi-am spus, caută tu însuţi – căci şi astăzi există, undeva, sus la un etaj, Insomnia. Sau Nită, sau Dumnezeu ştie cum s-o numi... Locul. Desigur.
Avem şi poveşti noi, căci veniră micuţii verzi, şi tot ce se înfundă în bere, vin, vodcă şi fum de ţigară este desfundat de ei prin bucate alese, provenind din izvoare pure precum lacrima de curate...
Şi vor mai fi şi altele, rând pe rând vi le vom oferi, dar asta este deja o altă Poveste...
Fii atent, ascultă şi priveşte, vei afla totul la timpul potrivit. Până atunci însă şi Tu, şi Tu, şi Tu, sunteţi aşteptaţi cu toţii, în fiecare zi, în acest Loc
de Povestaşul Vesel şi Încrezător –( care de altfel are venerabila vârstă de 120 de ani).
Potok dal
Sör, tea, kávé, vodka, stb. előtt, közben vagy után, aki nem siet, annak mondok egy mesét:
Egyszer volt, hol nem volt, volt egyszer, nagyon régen, egy Insomnia vagy Potok vagy Valami: A Hely. És most következzen egy dal:
Potok Dal
„Potok egy község (inkább magánság), település, egy hely volt képzetemben, és a dolog rímelt:
Ahová mi eljutunk, csak
Potok,
nem a tiszta tudatálla-
Potok,
nem a tiszta tudatálla-
potok.
Pedig én egy olyan vidám ember lennék. Még bizakodó is vagyok egyre. De hát ez, be kell látnom, ezzel a világgal úgy általában, ezekkel a szereplőkkel nagy általában, meg nekem általában, nem megy igazán jól, pedig ezzel a Potok-dologgal is nagyon igyekeztem, vagyis hát igyekezett általam valami. Az a valami, ami nem akar elhagyni, napról napra újratermeli általam magát. Többnyire azt mondom: amíg velem vagy, csak korholni tudnálak. De fél óra múlva már csak jót mondhatok rólad vagy semmit.”
Tandori Dezső egyik írásábol idéztem, mert Potok és a hozzá fűzött életérzés jellemzi leginkább az Insomniát, mint – Olyat. Mintegy válaszként is, a következő költői-prózai kérdésre: Hogyan lesz egy fotóművészeti lap szerkesztőségéből, fotógalériából hagyományteremtő kávéház vagy kocsma, ahogy tetszik?
No, a mese folytatódik:
Egy szép napon világgá ment (majdnem egyidőben), és azon a Helyen találkozott három emberke. Olyan vidámak, meg bizakodók ők is. Leültek, töprengtek, töprengtek, és végül kitalálták, mit is kínáljanak azoknak, akik betérnek a Helyre. Jobb ötletük nem lévén, Étlapnak keresztelték a kínálatot, merthogy – így okoskodtak – a szellemnek is enni kell, ha lenni akar. Ez régen volt, bizony nagyon-nagyon régen, annyira régen, hogy akkor még nem volt több Hely, vagy alig-alig. Könyű volt tehát a három emberkének, meg hát, el ne felejtsük, vidámak voltak, meg bizakodók. Meglett tehát az Étlap, és volt is benne mindenféle ínyencség: művészet és bűvészet, irodalom és sok-a-dalom, színház és tánc-ház, komoly zene és komolytalan, és így tovább. És be is tértek az emberek szépen, jöttek a szépek, csúnyák, kedvesek, kedvetlenek, jámborok, bőszek, kékek, zöldek, és bővítettek, szépítettek, néztek, kértek, szapultak és dicsértek, olykor bizony csórtak is, de mind ettek az étlapi falatokból, foglalkoztak vele, szerették vagy nem szerették, de közömbös senki nem maradt.
És ez így ment, míg egy szép nap felkiáltott egy messzi városból jött idegen: Ne csak együnk, igyunk is! A három vidám, bizakodó emberke csak nézett, de azt már tudták, könyvből, hogy a betérőknek mindig igazuk van. És gondolták, ha már a szellem enni kap, akkor a test kapja az innivalót. És így történt, hogy az éteri Étlap mellett feltűnt egy vásártéri Itallap is. Merthogy, gondolta a három emberke, de a betérők is, így volt ez rendjén.
Aztán, ahogy a mesékben ez már történni szokott, egy újabb szép napon a három vidám, bizakodó, töprengő, kitaláló emberke, látván, hogy milyen szép rendjén van ez így, kapta magát, s újra felkerekedett, elindult, messze ment, világot látni, a Hely pedig magára maradt, Étlapostul, Itallapostul. Hát, mit mondjak, az Itallap boldogult, nőtt, dagadt szépen egyedül is, pedig ő volt a kisebb, de hát így van ez mindig a legkisebb fiúval. Az Étlap, az éteri viszont nekiszomorodott, nekikeseredett, darvadozni, szakadozni, rongyolódni, ráncosodni kezdett. Ezt persze a betérők is észrevették, és sokan kitértek.
De ne aggódj, nyájas olvasó, nem azért mese ez itt, hogy rossz véget érjen. Hol is hagytan abba? Hogy a három világvándor, nagycsavargó, töprengő és kitaláló, de nem óvó emberke egy szép napon elfáradt. Egy közülük oly messze ment, nem is tudom, mi lett vele, másik kettő megállt szépen, kőre csüccsent, körülnézett és messze-messze messzeségben felrémlett előttük a Hely, amit otthagytak. Jaj, Istenem, mi lett vele, kapkodtak rémülten fejükhöz, fűhöz-fához! De a mesés szerencse ezúttal sem hagyta el őket. Arra járt az úton, szépen, csendben, két emberke, kicsit mások, de vidámak, bizakodók ők is. Istenadta két emberke, s ismerősen mosolyogtak. Hát ti ülő, üldögélő, messzejárva is töprengő két emberke, mit csináltok, mire vártok, kérdezték és mosolyogtak. Mi csak mentünk, világjártunk, hátrahagytunk egy kis Helyet, azt a Helyet, sokatmondót, senkit közömbösen nem hagyót, ott van, látszik messze-messze, Étlapostul, Itallapostul, mondta az a két ücsörgő, világjáró, töprenkedő, és most szépen visszamennénk, de az utat valahogyan nem találjuk, valamiképp elvesztettük. Van már sok Hely, mit beszéltek, meg sok Étlap, mit kerestek, Itallapról nem is szólva, annyi van már, mint a pelyva, válaszolt a két mosolygó. Persze hogy van, hogyne lenne, mondta a két töprenkedő, de az a Hely, az a miénk, és otthon is vagyunk benne. És láss csudát, az a másik két emberke kézen fogta, visszavitte azt a két világon-vándort. És a Hely, a régi-régi, várta őket, benne meg az ütött-kopott, darvadozó, szakadt Étlap, meg az egyedül is szépen növő, dagadozó Itallap.
Így lett újból nagy vidámság, üröm helyett megint öröm, kettő helyett négy emberke, s új Étlap is, ráadásul. El ne fuss, mert nincs még vége: igyál rája, s ha nem hiszed, amit mondtam, keresd csak meg, mert még ott van, odafent egy emeleten, s ma is úgy hívják, hogy Insomnia vagy Potok vagy az Isten tudja. S persze új mesék is vannak, mert eljöttek ám a Zöldek, és amit elöl sörrel, borral, vodkával, és dohánnyal elrontanak, azt ők hátul megjavítják, jó falattal, meg mindennel, csak tiszta forrásból.
S lesz még más is, szerre, szépen, de ez már egy másik Mese, csak figyelj, nézz, hallgass, láss, és jó időben megtudod. Addig is vár Téged is, meg Téged is, meg Téged is erre a Helyre, minden áldott nap a Jókedvű, bizakodó, százhúsz éves Mesemondó.
http://www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca/Leacuri_de_vrajitoare_pentru_clujenii_cu_inimi_zdrobite_-FOTO-VIDEO_0_427157608.htmlhttp://www.huli.ro/kolozsvar/kavezok-es-kocsmak/insomnia
http://www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca/Tunde_Markos_a_mutat_Oserul_in_cafenea_0_428357202.html
